Nașterea Evei: O poveste despre curaj, durere și iertare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! urlam, cu mâinile încleștate de marginea patului, în timp ce durerile mă sfâșiau dinăuntru. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea ca-n basme, dar în camera mea din apartamentul mic de la etajul patru era iadul pe pământ. Mama, cu ochii roșii de nesomn și panică, încerca să mă liniștească, dar vocea ei tremura: — Roxana, ține-te tare! Sun la salvare din nou!

Telefonul nu avea semnal. Era o pană de curent în tot cartierul. Tata bătea nervos din picior pe hol, iar fratele meu mai mic, Paul, plângea în camera lui. Soțul meu, Vlad, nu era acolo. Plecase cu două zile înainte la București „pentru un contract important”, cum spusese el. Nu l-am crezut niciodată pe deplin, dar acum nu mai conta. Eram singură cu familia mea și cu o durere care mă rupea în două.

— Roxana, trebuie să respiri! Uite-te la mine! Mama încerca să-mi prindă privirea, dar ochii mei vedeau doar pete negre. Simțeam că mă pierd.

Am început să urlu din nou când am simțit că ceva se rupe în mine. Mama s-a speriat și a început să plângă și ea. — Doamne, ajută-ne! Ce facem? Nu vine nimeni! Am încercat să mă ridic, dar picioarele nu mă mai ascultau. Tata a intrat val-vârtej în cameră: — Roxana, ține-te tare! Am ieșit afară să strig după ajutor, dar nu e nimeni pe stradă!

În acel moment am simțit capul copilului. Am știut că nu mai e cale de întors. — Mamă, vine! Vine copilul! am urlat cu ultimele puteri. Mama a început să tremure și mai tare: — Nu știu ce să fac! Nu știu!

Am văzut-o pe mama cum se prăbușește lângă mine și începe să plângă în hohote. Tata s-a apropiat și el, palid ca varul. — Roxana, trebuie să fii puternică! Pentru Eva! Pentru tine!

Într-un moment de luciditate, mi-am adus aminte de toate poveștile bunicii despre nașterile la țară, fără doctori, fără spitale. Am început să respir adânc și să împing. Durerea era insuportabilă, dar ceva din mine refuza să cedeze.

— Împinge, Roxana! Împinge! striga mama printre lacrimi.

Nu știu cât a durat. Poate minute, poate ore. Timpul se dilata între contracții și țipete. La un moment dat am simțit o eliberare bruscă și un plânset subțire a umplut camera.

— E fetiță! E fetiță! striga mama cu vocea spartă de emoție.

Am început să plâng și eu, cu Eva la pieptul meu, mică și roșie ca un ghem de viață nouă. Tata s-a prăbușit pe scaun și a început să se roage în șoaptă. Paul a intrat tiptil în cameră și s-a uitat la noi cu ochii mari.

În acea noapte am fost mamă, moașă și copil speriat în același timp. Am simțit că am trecut prin moarte ca să aduc viață.

Dimineața a venit cu salvarea și cu Vlad care a intrat val-vârtej pe ușă, palid și transpirat. — Roxana! Ce-ai făcut? De ce n-ai așteptat? De ce n-ai sunat?

M-am uitat la el cu ură și oboseală. — N-ai fost aici! N-ai fost niciodată aici când am avut nevoie!

A urmat o ceartă cumplită. Vlad încerca să se justifice: — Am făcut-o pentru noi! Pentru bani! Pentru viitorul Evei!

— Viitorul Evei? Viitorul nostru? Dar prezentul? Cine a fost lângă mine când am crezut că mor?

Mama încerca să ne liniștească: — Gata, copii! E un miracol că sunteți bine amândouă!

Dar eu nu puteam uita singurătatea acelei nopți. Nu puteam ierta absența lui Vlad sau frica paralizantă din ochii părinților mei.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc cu adevărat despre acea noapte. Vlad a încercat să repare lucrurile: schimba scutece, gătea, mă ajuta cu Eva. Dar între noi rămânea mereu o distanță rece.

Într-o seară, după ce Eva adormise, Vlad m-a întrebat: — M-ai iertat?

Am tăcut mult timp înainte să răspund: — Nu știu dacă pot. Poate într-o zi…

Viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna în acea noapte de iarnă. Am descoperit cât de fragil e totul și cât de mult depinde fericirea noastră de prezența celor dragi.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin astfel de momente fără sprijin? Câte mame nasc singure, înfricoșate și neputincioase? Oare cât curaj avem cu adevărat până nu avem altă opțiune?