„Nu acum, te rog…” – Povestea unei nopți care mi-a schimbat viața

— Nu acum, te rog… nu acum! am șoptit printre dinți, strângând cu putere mânerul mopului. Era aproape miezul nopții și liniștea apăsa greu peste etajul 7 al clădirii de birouri din Piața Victoriei. Mirosul de detergent și neonul rece mă făceau să mă simt și mai singură. Dintr-o dată, o durere ascuțită mi-a tăiat respirația. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi controlez respirația. Nu era prima contracție din seara aceea, dar era cea mai puternică. Am simțit cum panica începe să mă cuprindă.

— Doamne, nu acum… nu aici… am murmurat, cu lacrimi în ochi. Nici nu știam dacă să sun la ambulanță sau să încerc să cobor scările până la portarul de la parter. Telefonul meu era vechi și bateria aproape descărcată. În mintea mea se derulau toate momentele în care mama îmi spusese că „o fată serioasă nu ajunge niciodată în astfel de situații”. Dar eu eram aici, singură, la 24 de ani, cu un copil pe drum și fără niciun sprijin.

Tatăl copilului, Radu, dispăruse din peisaj imediat ce aflase că sunt însărcinată. „Nu sunt pregătit pentru așa ceva”, mi-a spus sec într-o seară ploioasă de martie. Mama m-a certat zile întregi, apoi a tăcut brusc și nu mi-a mai vorbit deloc despre asta. Tata nici nu a vrut să audă. „Să nu vii acasă cu burta la gură!”

Așa am ajuns să mă mut într-o garsonieră mică din Rahova și să accept orice muncă găseam. Curățenia la birouri era grea, dar plătită la timp. Colegele mele erau femei simple, cu povești asemănătoare. Dar în noaptea aceea eram singură.

Am încercat să mă adun. Am tras aer adânc în piept și am pornit spre lift, dar încă o contracție m-a făcut să mă prăbușesc pe podea. Am început să plâng în hohote, rușinată că nu pot controla nimic din ce mi se întâmplă.

— E cineva acolo? s-a auzit o voce bărbătească din capătul coridorului.

Am tresărit speriată. Era domnul Ilie, paznicul clădirii. Un bărbat trecut de 60 de ani, mereu morocănos și cu glume proaste despre femei.

— Ce faci acolo, fată? Ai pățit ceva?

— Domnu’ Ilie… cred că nasc… Nu știu ce să fac…

A venit repede lângă mine, vizibil speriat.

— Doamne ferește! Stai așa! Să sun la salvare!

A scos telefonul și a început să tremure atât de tare încât abia a reușit să formeze numărul. Între timp, eu încercam să-mi controlez respirația și să nu urlu de durere.

— 112? Da… e o fată aici… naște! La clădirea de birouri… Piața Victoriei… repede!

Apoi s-a aplecat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Hai, fată, rezistă! O să vină repede. Nu te speria!

În acele minute interminabile, am simțit pentru prima dată că nu sunt complet singură. Domnul Ilie mi-a dat geaca lui groasă și mi-a șters fruntea cu o batistă veche.

— Știi… și nevastă-mea a născut greu primul copil. Am crezut că mor atunci de frică… Dar uite că am trecut peste toate. Și tu o să treci!

Nu știu dacă m-au ajutat vorbele lui sau doar faptul că cineva era acolo cu mine, dar am început să mă liniștesc puțin.

Ambulanța a venit după 20 de minute care mi s-au părut o eternitate. Paramedicii m-au ridicat cu grijă pe targă. Domnul Ilie m-a ținut de mână până în lift.

— O să fie bine, fată! Să-mi dai un semn când te întorci!

În drum spre spital, am simțit cum frica se transformă încet în speranță. M-am gândit la copilul meu și la tot ce va urma. La cât de greu va fi fără familie aproape, fără un tată pentru copilul meu. Dar în acea noapte am înțeles că uneori ajutorul vine de unde nu te aștepți.

După două ore chinuitoare, am născut o fetiță sănătoasă. Am plâns când am ținut-o prima dată în brațe. M-am gândit la mama mea și la cât mi-aș fi dorit să fie lângă mine. Dar apoi mi-am amintit privirea domnului Ilie și bunătatea lui neașteptată.

Au trecut câteva zile până când am avut curajul să-mi sun părinții. Mama a plâns la telefon și mi-a spus că vrea să-și cunoască nepoata. Tata a venit după două săptămâni cu o pungă plină de fructe și a stat tăcut lângă pătuțul fetiței mele.

Viața mea s-a schimbat complet în acea noapte. Am rămas mamă singură, dar nu m-am mai simțit niciodată atât de singură ca atunci pe holurile reci ale biroului.

M-am întors la muncă după două luni și domnul Ilie m-a întâmpinat cu un buchet stângaci de flori.

— Vezi? Ți-am zis eu că ești puternică!

Acum, când o privesc pe Ana dormind liniștită lângă mine, mă întreb: De ce ne e atât de greu să cerem ajutor? De ce ne rușinăm când suntem vulnerabili? Poate că tocmai atunci descoperim adevărata bunătate a oamenilor.