Promisiunea lui Vlad: O poveste despre dorința de a aparține

— Te rog, doamna Maria, pot să o sun pe Ana măcar o dată? Promit că nu plâng, promit că sunt cuminte!
Vocea mea răsună slab în camera mare și rece, unde jucăriile stau aliniate pe rafturi ca niște soldăței obosiți. Doamna Maria oftează și se apleacă la nivelul meu, cu ochii ei blânzi, dar obosiți.
— Vlad, știi că nu ține de mine… Regulile sunt reguli. Dar dacă vrei, putem scrie o scrisoare împreună.

Mă uit la mâinile mele mici, care tremură. Mi-e dor de Ana și de Ilinca, surorile mele. De când am ajuns aici, la centrul din Ploiești, nu le-am mai văzut. Au spus că e mai bine așa, că poate găsim familii mai repede dacă suntem separați. Dar ce înseamnă „mai bine”, când inima mea e ruptă în trei?

Seara, când ceilalți copii adorm, mă strecor sub pătură și îmi șoptesc promisiuni: „O să fiu bun. O să ascult. O să învăț să nu mai plâng.” Poate așa, cineva o să mă vrea.

Într-o zi, la centru vine o doamnă cu părul prins în coc și un domn cu ochelari groși. Se prezintă: doamna Elena și domnul Sorin. Vorbesc cu doamna Maria în șoaptă, apoi mă cheamă la masă. Mă întreabă ce-mi place să fac, dacă am animale preferate, dacă mi-e dor de cineva. Îmi mușc buza și răspund încet:

— Mi-e dor de surorile mele… Dar îmi plac și pisicile.

Doamna Elena zâmbește cald:
— Și nouă ne plac pisicile! Avem două acasă. Poate vii să le cunoști într-o zi.

Inima îmi bate tare. Oare chiar ar vrea să mă ia acasă? Seara îi spun doamnei Maria:
— Dacă promit că sunt cuminte, crezi că mă iau?
Ea oftează din nou:
— Nu ține doar de asta, Vlad. Dar fii tu însuți.

Trec săptămâni. În fiecare zi mă uit pe geam după mașina lor. Într-o joi ploioasă, vin din nou. Mă iau de mână și mergem la ei acasă pentru „vizită de acomodare”. Casa lor miroase a cafea și a pâine prăjită. Pisicile se ascund sub canapea. Domnul Sorin îmi arată camera unde aș putea dormi: are o pătură cu dinozauri și o lampă în formă de stea.

— Îți place aici? mă întreabă doamna Elena.

Nu pot vorbi. Dau din cap și simt lacrimile cum îmi ard ochii.

În zilele următoare, încerc să fiu perfect: strâng jucăriile, spun „mulțumesc”, nu cer nimic în plus. Dar într-o seară, când aud pe cineva certându-se la telefon (doamna Elena cu mama ei), mă sperii și mă ascund sub masă. Domnul Sorin mă găsește acolo:
— Vlad, ce s-a întâmplat?
— Nu vreau să vă supăr… Dacă vă supăr, mă trimiteți înapoi?
El se apleacă lângă mine:
— Nu te trimitem nicăieri. Toți ne supărăm uneori, dar asta nu înseamnă că nu ne mai iubim.

Încet-încet, încep să cred că poate chiar pot rămâne aici. Dar într-o zi primesc o scrisoare de la Ana: „Mi-e dor de tine. Familia la care sunt nu vrea să mă lase să te văd.” Mă doare stomacul. Mă duc la doamna Elena:
— Pot să o văd pe Ana? Te rog!
Ea oftează:
— Nu depinde doar de noi… Dar promitem că facem tot ce putem.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc: dacă trebuie să aleg între o familie nouă și surorile mele? Dacă nu pot avea amândouă?

Trec luni. La școală copiii râd uneori de mine că nu am „părinți adevărați”. Învățătoarea încearcă să mă apere, dar cuvintele lor rămân ca niște pietre în buzunarul sufletului meu.

Într-o zi, la masă, domnul Sorin spune:
— Vlad, vrem să te adoptăm oficial. Dar vrem să știi că nu trebuie să fii perfect ca să te iubim.
Mă uit la ei și simt cum ceva se rupe în mine — un nod vechi de frică și rușine.
— Dar dacă vreau să-mi văd surorile?
Doamna Elena îmi ia mâna:
— Vom lupta împreună pentru asta.

Adopția durează luni întregi. Sunt interviuri, vizite de la asistenți sociali, hârtii peste hârtii. Într-o zi aud pe cineva spunând: „E greu cu copiii mari, au traume.” Mă simt ca un pachet defect.

Într-un final, primesc vestea: sunt fiul lor cu acte-n regulă. Plâng toți trei — eu cel mai tare.

Dar povestea nu se termină aici. În fiecare zi încă lupt cu frica de abandon, cu dorul de surori, cu întrebarea dacă merit iubirea asta nouă. Și încă sper ca într-o zi să fim toți trei din nou împreună.

Oare câți copii ca mine mai promit în fiecare seară că vor fi cuminți doar ca să fie iubiți? Și câte familii ar putea vedea dincolo de traume și reguli — doar un copil care vrea să aparțină?