Toți au crezut că sunt bona, nu mama: Povestea mea despre prejudecăți și identitate

— Doamnă, nu procesăm cereri de la bone. Trebuie să vină mama copilului!
Vocea tinerei de la ghișeul Direcției de Evidență a Persoanelor a răsunat clar, tăios, în sala aglomerată. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar privirea tuturor celor din jur s-a întors spre mine și spre fetița mea, Ilinca. M-am uitat la ea — ochii mari, căprui, mă priveau nedumeriți.
— Eu sunt mama, am spus încet, dar hotărât, încercând să-mi țin vocea stabilă.
Tânăra a ridicat din sprâncene, apoi s-a uitat la buletinul meu, la certificatul de naștere al Ilincăi și iar la mine.
— Sigur? a întrebat, cu o urmă de neîncredere.
În acel moment, am simțit cum toată lumea se uită la mine ca la un impostor. M-am întrebat dacă hainele mele simple, părul prins într-o coadă dezordonată sau poate accentul meu moldovenesc au făcut-o să creadă că nu pot fi mama unui copil cu ochi atât de deschiși la față și cu pielea atât de albă.

Adevărul e că nu semăn deloc cu Ilinca. Eu sunt brunetă, cu pielea măslinie și trăsături aspre, moștenite de la bunica din Vaslui. Ilinca a luat totul de la tatăl ei, Radu: părul blond, pielea albă ca laptele și ochii aceia mari, care par mereu mirați de lume. De când s-a născut, am auzit mereu șoapte: „E sigur copilul tău?”, „Nu seamănă deloc cu tine!”, „Poate ai adoptat-o…”. Am râs prima dată când am auzit asta, dar râsul mi s-a stins repede când am văzut cât de mult rănesc aceste vorbe.

Acasă, lucrurile nu erau mai ușoare. Radu era mereu plecat cu serviciul — lucra ca șofer pe TIR și era mai mult pe drumuri decât acasă. Mama lui, doamna Margareta, nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească: „Ilinca e prea frumoasă ca să fie doar a ta. Să nu uităm cine e tatăl ei!” Mă durea fiecare vorbă aruncată cu venin, dar nu aveam curaj să-i răspund. Eram doar o fată simplă din satul vecin, venită la oraș după dragoste și un viitor mai bun.

Într-o seară, după incidentul de la Evidență, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Ilinca dormea liniștită lângă mine. M-am întrebat dacă vreodată lumea va vedea dincolo de aparențe. Dacă va conta vreodată cât am stat nopțile trează lângă ea când avea febră sau cât m-am rugat să fie sănătoasă când a făcut pneumonie la doi ani. Dacă va conta că eu i-am învățat primele poezii și că eu îi fac pachețelul pentru grădiniță în fiecare dimineață.

A doua zi dimineață, Margareta a intrat în bucătărie cu pași apăsați.
— Ce-ai pățit aseară? Te-ai certat cu cineva?
— Nu… doar obosită, am răspuns evitându-i privirea.
— Să nu crezi că dacă plângi te face mai mamă decât ești! Să știi că lumea vorbește… Și la grădiniță s-a întrebat educatoarea dacă ești bona!
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De ce trebuie să demonstrez mereu cine sunt? De ce nu pot fi doar mama Ilincăi fără să dau explicații?

Într-o zi de sâmbătă, am mers cu Ilinca în parc. O doamnă elegantă s-a apropiat de noi.
— Ce fetiță frumoasă! Ești bona?
— Nu, sunt mama ei.
— Vai, scuzați-mă! Dar nu semănați deloc…
Am zâmbit forțat și am plecat mai departe. Ilinca m-a prins de mână:
— Mami, ce e o bonă?
M-am aplecat la nivelul ei:
— O bonă are grijă de copii atunci când părinții nu pot. Dar eu sunt mama ta și te iubesc cel mai mult pe lume.
Ea a zâmbit larg și m-a îmbrățișat.

Seara aceea a fost una dintre puținele în care Radu era acasă. I-am povestit ce s-a întâmplat la Evidență și în parc.
— Lasă-i să vorbească! Ce contează? Tu știi cine ești!
— Contează… pentru că mă doare. Pentru că mă simt invizibilă lângă propriul meu copil.
Radu a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:
— Știi că te iubesc… Dar lumea e rea. Nu poți schimba asta.

Timpul a trecut și Ilinca a crescut. La școală, povestea s-a repetat: „Ești sigură că e mama ta?” „Parcă ai fi adoptată!” Am încercat să o pregătesc pentru astfel de vorbe, dar fiecare întrebare era ca o rană nouă pentru mine.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:
— Mami, colega mea a zis că nu ești mama mea adevărată!
Am strâns-o tare în brațe:
— Eu te-am purtat în pântece nouă luni. Eu te-am crescut și te voi iubi mereu. Nimeni nu poate schimba asta!

Am decis atunci să nu mă mai ascund. La serbarea de final de an, când toți părinții erau adunați în sala festivă, am urcat pe scenă alături de Ilinca pentru a-i oferi diploma de merit.
— Sunt mama Ilincăi! Poate nu semănăm la chip, dar sufletul nostru bate la fel!
Sala a tăcut pentru o clipă, apoi au început aplauzele. Pentru prima dată m-am simțit văzută.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte mame ca mine trăiesc umbra prejudecăților? Câte femei trebuie să demonstreze mereu cine sunt? Poate că nu putem schimba lumea peste noapte, dar putem începe prin a ne accepta pe noi înșine și prin a ne iubi copiii fără teamă.

Oare voi reuși vreodată să nu mă mai las rănită de vorbele celor din jur? Sau poate adevărata putere stă în felul în care aleg să-mi spun povestea…