Ziua în care am dat viață și am pierdut iubirea vieții mele: Povestea mea între speranță și sfâșiere

— Nu! Nu mă lăsa, Radu! Nu acum… te rog, nu acum!
Vocea mea răsuna disperată pe holul alb, rece, al spitalului din Iași, în timp ce medicii alergau cu targa pe care zăcea soțul meu. Îmi simțeam inima sfâșiată, iar lacrimile îmi curgeau fără oprire, amestecându-se cu sudoarea și sângele care îmi păta halatul. În același timp, undeva, într-o altă sală, o asistentă îmi striga numele:
— Doamna Popescu, trebuie să intrați! Copilul dumneavoastră vine pe lume!

Nu știu cum am găsit puterea să mă ridic, să-mi șterg fața și să pășesc în sala de nașteri. Totul era un haos de sunete, lumini și voci. Mâinile mi se încleștau pe cearșaful alb, iar mintea îmi era împărțită între durerea fizică și frica de a-l pierde pe Radu. Într-un colț al sufletului, speram că totul va fi bine, că mă voi trezi din acest coșmar și îl voi vedea zâmbind, ținându-și fiica în brațe.

Dar viața nu e niciodată dreaptă. În timp ce Ana, fetița mea, scotea primul ei țipăt, un doctor a intrat în grabă, cu fața palidă, evitându-mi privirea. Am știut atunci, fără să-mi spună nimeni, că Radu nu mai era. Am simțit cum o parte din mine moare odată cu el, chiar în acea clipă în care o altă parte se năștea. Bucuria și durerea s-au amestecat într-un vârtej amețitor, iar lumea mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Primele zile acasă au fost un calvar. Mama lui Radu, doamna Elena, a venit să mă ajute, dar fiecare gest al ei era însoțit de reproșuri tăcute. Odată, în timp ce îi dădeam Anei să mănânce, a oftat adânc și a spus:
— Dacă nu l-ai fi stresat atât cu grijile tale, poate că n-ar fi făcut infarctul ăsta…

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vina mea! Radu lucra prea mult, era mereu obosit, dar nu voia să asculte de nimeni. Îi spuneam să se odihnească, să nu mai stea nopțile la birou, dar el râdea și-mi spunea că totul va fi bine, că trebuie să ne asigure un viitor. Acum, viitorul era doar eu și Ana, iar trecutul mă bântuia cu fiecare cuvânt al soacrei mele.

Prietenii au început să dispară încet-încet. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu mă rănească. Doar Irina, cea mai bună prietenă a mea, venea aproape zilnic, aducând mâncare și încercând să mă facă să râd. Într-o seară, când Ana plângea neconsolată, Irina m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Nu ești singură, Maria. O să treci peste asta. Pentru Ana, pentru tine. Și pentru Radu.

Dar cum să treci peste așa ceva? Cum să te bucuri de primul zâmbet al copilului tău, când știi că omul pe care l-ai iubit cel mai mult nu va fi niciodată acolo să-l vadă? Cum să nu te simți vinovată când toți din jurul tău caută un vinovat?

Într-o zi, la parastasul de șase săptămâni, am auzit-o pe sora lui Radu, Cristina, vorbind cu o mătușă:
— Maria nu era pregătită să fie mamă. Radu era tot timpul stresat din cauza ei. Poate că dacă ar fi avut altă soție, ar mai fi trăit…

M-am retras în camera Anei și am plâns în tăcere, ținând-o strâns la piept. Simțeam că nu mai pot, că nu mai am aer. Dar Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari, albaștri, la fel ca ai lui Radu, și am știut că trebuie să merg mai departe. Pentru ea. Pentru el.

Au urmat luni grele. Am încercat să mă întorc la serviciu, dar șeful meu, domnul Ionescu, m-a privit cu milă și mi-a spus:
— Maria, poate ar fi mai bine să-ți iei un concediu mai lung. Nu pari pregătită să te întorci…

Aveam nevoie de bani, dar nu aveam putere să mă cert. Am acceptat, deși știam că fiecare zi fără salariu însemna mai puțină mâncare, mai puțină siguranță pentru Ana. Am început să vând hainele vechi ale lui Radu pe internet, să fac prăjituri pentru vecini, orice ca să supraviețuim.

Într-o seară, când Ana avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am sunat-o pe mama mea, la țară. A venit cu primul tren, aducând o pungă cu ceaiuri și o sticlă de lapte proaspăt. M-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Fata mea, viața nu e dreaptă, dar tu ești puternică. Ana are nevoie de tine. Nu te lăsa doborâtă de răutatea oamenilor.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să mă ridic încet, să nu mai ascult vorbele grele ale familiei lui Radu. Am găsit un grup de sprijin pentru mame singure, unde am întâlnit alte femei care treceau prin aceleași dureri. Am învățat să cer ajutor, să nu mă mai rușinez de lacrimile mele.

Într-o zi, când Ana a făcut primii pași, am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie adevărată. Am plâns, dar de data asta de fericire. Am știut că, deși Radu nu mai era, dragostea lui trăia prin Ana. Și că, oricât de greu ar fi, viața merge înainte.

Acum, după doi ani, mă uit la Ana cum desenează la masă și mă întreb: oare am făcut tot ce trebuia? Oare am fost destul de puternică pentru ea? Poate că nu voi afla niciodată răspunsul, dar știu că nu sunt singura care a trecut prin astfel de încercări. Voi, cei care citiți povestea mea, ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi găsit puterea să mergeți mai departe?