„Burlăciță! E timpul pentru un pisoi! Trenul a plecat!” Întâlnirea mea dezastruoasă

Trebuia să fie doar o altă întâlnire cu Cristian, cel puțin așa credeam. Aveam deja patru întâlniri în spate, fiecare părând mai bună decât cea precedentă. Prima noastră întâlnire a avut loc într-un cinema fermecător din centrul orașului, după care am mers la o cină neformală la o pizzerie locală. La a treia noastră întâlnire, Cristian m-a surprins cu o plimbare cu caii în parc, ceea ce a fost atât emoționant, cât și romantic. A patra noastră întâlnire am petrecut-o într-o cafenea primitoare, unde am vorbit ore în șir, pierzând noțiunea timpului. Așadar, când Cristian a propus o cină într-un restaurant elegant pentru a cincea noastră întâlnire, eram atât entuziasmată, cât și nervoasă.

Am petrecut ore întregi pregătindu-mă, alegând rochia perfectă și aranjându-mi părul. Voiam ca totul să fie perfect. Cristian m-a luat la ora 19:00 punct, arătând elegant în costum și cravată. Restaurantul pe care l-a ales era elegant și exclusivist, un loc unde mereu am vrut să merg, dar nu am avut ocazia. Am fost așezați la o masă privată, cu o vedere frumoasă asupra luminilor orașului. Seara a început minunat, Cristian era fermecător, mă făcea să râd și să mă simt confortabil.

Totuși, pe măsură ce seara avansa, situația a început să se înrăutățească. Am comandat mâncarea, iar în timp ce așteptam, telefonul lui Cristian vibra constant. La început a încercat să-l ignore, dar întreruperile continue îl iritau evident. În cele din urmă, a ieșit să vorbească afară. Stăteam acolo singură, simțind o amestecătură de confuzie și jenă, în timp ce minutele se transformau în ceea ce părea a fi ore.

Când Cristian s-a întors în cele din urmă, era vizibil nervos, dar nu a vrut să-mi spună ce s-a întâmplat. Am mâncat masa în tăcere, căldura și râsul de mai devreme fiind înlocuite de o tensiune rece. Am încercat să inițiez o conversație, dar Cristian era distant, gândurile lui fiind în altă parte. Seara romantică pe care mi-o imaginam se destrăma în fața ochilor mei.

După cină, Cristian m-a dus acasă în tăcere. Când am ajuns, a mormăit rapid niște scuze, spunând că are multe pe cap și că are nevoie de ceva timp singur. Am coborât din mașină, simțind o amestecătură de dezamăgire și ușurare că noaptea s-a terminat. L-am urmărit cum pleacă, cu un sentiment de cădere în stomac.

Am intrat în casă, simțindu-mă învinsă și întrebându-mă unde am greșit. A fost ceva ce am spus? Am făcut ceva care l-a supărat? Întrebările se roteau în mintea mea, dar nu veneau răspunsuri. M-am așezat pe canapea, privind fix telefonul, jumătate așteptând, jumătate temându-mă de un mesaj de la Cristian. Dar telefonul a rămas tăcut.

Zilele s-au transformat în săptămâni, și nu am mai auzit niciodată de la Cristian. Dispariția a durut mai mult decât cina stânjenitoare. Îmi aminteam de întâlnirile noastre, încercând să identific momentul când povestea a început să se destrame. Dar nu a venit nicio claritate, doar realizarea că, uneori, indiferent cât de mult ne dorim, lucrurile pur și simplu nu se așează.

Așa că, iată-mă, luând în considerare gluma unui prieten: „Burlăciță! E timpul pentru un pisoi! Trenul a plecat!” Poate că nu este o idee atât de rea. Cel puțin, un pisoi nu mă va lăsa singură într-un restaurant elegant și nu va pleca fără un cuvânt.