Anii care se scurg: Ecoul tăcerii într-un cuib gol

— De ce nu răspunzi, Nathan? De ce nu răspunzi nici măcar la mesajele mele scurte?

Mă uit la telefonul vechi, cu ecranul crăpat, și simt cum inima mi se strânge. E trecut de miezul nopții, iar afară ninge liniștit. În camera de zi, lumina galbenă a veiozei cade peste masa plină de scrisori, fotografii și cărți poștale. Mă simt ca un detectiv al propriei mele vieți, încercând să găsesc unde s-a rupt firul.

Pe peretele din fața mea atârnă poza de la botezul lui Radu, nepotul meu pe care nu l-am văzut niciodată. Hailey mi-a trimis poza pe WhatsApp acum doi ani, dar de atunci nu am mai primit nimic decât răspunsuri scurte: „Suntem bine, mami. Nu-ți face griji.”

Gregoriu e cel mai aproape, la doar două cartiere distanță, dar îl văd mai rar decât pe poștaș. Are serviciu, familie, griji. Îmi spune mereu: „Mamă, vin duminică!” Dar duminicile trec una după alta și eu rămân tot singură.

Mă ridic încet și deschid sertarul cu scrisori. Aici păstrez tot ce mi-au trimis copiii de-a lungul anilor. Scrisul lui Nathan s-a schimbat atât de mult — de la bastonașele tremurate din clasa întâi la rândurile grăbite din adolescență și apoi la notițele scurte din străinătate: „Sunt bine. Te iubesc.”

Îmi amintesc ultima noastră ceartă, înainte să plece în Anglia. Era o zi mohorâtă de toamnă. El voia să plece, eu voiam să-l țin aproape.

— Mamă, nu pot să stau aici toată viața! Nu vezi că nu am niciun viitor?
— Dar aici e casa ta! Eu ce fac fără tine?
— O să te descurci. Mereu te-ai descurcat.

Apoi a plecat trântind ușa. N-am știut atunci că acea ușă avea să rămână închisă atâția ani.

În fiecare seară, după ce sting luminile și mă așez în patul prea mare pentru o singură persoană, mă gândesc la toate momentele pe care le-am ratat. La serile când îi certam pentru teme nefăcute sau pentru haine aruncate pe jos. La diminețile când îi grăbeam să nu întârzie la școală. La zilele când visam să am puțin timp doar pentru mine.

Acum am tot timpul din lume și nu știu ce să fac cu el.

Vecina mea, doamna Viorica, mă sună uneori să mă invite la cafea. Are și ea copiii plecați în Germania. Ne plângem una alteia despre cât de greu e să fii mamă în România și cât de ușor uită copiii de tine când cresc mari.

— Elena, trebuie să ieși din casă! Hai cu mine la biserică duminică!
— Nu știu… Poate data viitoare.

Dar nu merg niciodată. Mi-e teamă că dacă plec de acasă, poate sună cineva. Poate vine cineva.

Într-o seară, primesc un telefon neașteptat. Număr necunoscut.

— Alo? Bună seara! Sunt Ana-Maria, prietena lui Hailey. Voiam doar să vă spun că Hailey e bine, dar e foarte ocupată cu serviciul și copilul…

Îi mulțumesc politicos, dar după ce închid telefonul izbucnesc în plâns. De ce trebuie să aflu despre copiii mei de la străini?

În Ajunul Crăciunului primesc o felicitare din Anglia: „Crăciun fericit, mama! Sper că ești bine. Nathan.”

Atât. Fără poze, fără detalii. Mă uit la bradul micuț din sufragerie — l-am împodobit singură cu globuri vechi și beteală prăfuită. Îmi amintesc cum alergau copiii prin casă, cum se certau cine pune steaua în vârf.

În noaptea aceea visez că suntem din nou toți împreună la masă. Râdem, povestim, ne certăm pe sarmale și cozonaci. Când mă trezesc, casa e mai tăcută ca niciodată.

Într-o zi friguroasă de ianuarie, mă hotărăsc să-i scriu lui Nathan o scrisoare adevărată:

„Dragul meu băiat,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri sau dacă vei avea timp să-mi răspunzi. Vreau doar să știi că mi-e dor de tine în fiecare zi. Casa asta fără voi e doar o carcasă goală. Mi-e dor să aud pași pe holuri, să văd haine aruncate pe canapea și să simt miros de clătite dimineața. Poate într-o zi vei veni acasă… Poate într-o zi vom fi din nou împreună.
Te iubesc,
Mama”

Pun scrisoarea în plic și o las pe masă. Nu știu dacă o voi trimite vreodată.

Seara, mă sună Gregoriu:
— Mamă, scuză-mă că n-am ajuns iar… Dar promit că vin duminica viitoare!
— Nu-i nimic, dragule… Ai grijă de tine.

Închid telefonul și zâmbesc amar. Duminicile au devenit promisiuni goale.

Merg la fereastră și privesc cum ninge peste blocurile cenușii ale cartierului nostru din București. Mii de lumini pâlpâie în apartamentele vecine — fiecare ascunde o poveste ca a mea sau poate mai tristă.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Am fost prea protectoare? Prea exigentă? Sau pur și simplu așa e viața — copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem cu amintirile?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că dragostea de mamă nu se măsoară în telefoane sau vizite, ci în felul în care reușim să-i lăsăm pe cei dragi să zboare liberi.

Dar totuși… cât timp poate o inimă de mamă să bată doar din amintiri? Voi ce ați face în locul meu?