Cercul Frânt: O Prietenie, O Naștere, Un Secret

— Irina, te rog, nu mă lăsa singură! vocea Anei răsuna disperată printre pereții reci ai salonului de la maternitate. Mâna ei strângea cu putere degetele mele, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Era noaptea în care urma să devină mamă, iar eu eram acolo, ca întotdeauna, să-i fiu sprijin. Nu știam atunci că noaptea aceea avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

De când ne știm, eu și Ana am fost de nedespărțit. Am crescut împreună pe aceeași stradă din Ploiești, am împărțit jucării, haine, vise și dezamăgiri. Când părinții mei au divorțat, Ana a fost cea care m-a ținut de mână și m-a făcut să cred că lumea nu se sfârșește. Când ea a pierdut-o pe mama ei, eu am dormit cu ea în fiecare noapte timp de o lună. Eram surori fără sânge, dar cu sufletul legat strâns.

În ultimii ani, viața ne-a dus pe drumuri diferite. Eu am rămas acasă, la Ploiești, lucrând ca educatoare la o grădiniță de cartier. Ana s-a mutat la București după ce s-a măritat cu Vlad, un bărbat pe care l-am privit mereu cu o ușoară suspiciune. Nu pentru că nu era bun cu ea – dimpotrivă, părea atent și grijuliu – ci pentru că simțeam că ascunde ceva. Poate era doar gelozia mea prostească, poate intuiția.

Când Ana m-a sunat într-o seară de aprilie și mi-a spus că are nevoie de mine la naștere, am lăsat totul baltă și am fugit la București. Am ajuns la spital cu sufletul la gură, iar când am văzut-o tremurând pe patul alb, am știut că trebuie să fiu puternică pentru amândouă.

— O să fie bine, îi șopteam mereu, deși nici eu nu eram sigură.

Orele au trecut greu. Ana urla de durere, iar eu îi ștergeam fruntea cu un prosop ud. La un moment dat, Vlad a intrat în salon. M-a privit scurt, apoi s-a aplecat la urechea Anei și i-a spus ceva ce n-am reușit să aud. Ana a început să plângă și mai tare.

— Irina… dacă mi se întâmplă ceva… promite-mi că ai grijă de fetiță! a spus ea printre suspine.

— Nu vorbi prostii! Tu o să fii bine! am încercat să o liniștesc.

Dar ceva din felul în care mă privea mi-a dat fiori. Era ca și cum voia să-mi spună ceva important și nu putea.

Nașterea a fost grea. Când în sfârșit am auzit primul țipăt al fetiței, am simțit cum mi se rupe inima de bucurie și teamă în același timp. Am luat-o în brațe cât timp asistentele se ocupau de Ana. Fetița avea ochii mari și negri – ochii Anei – dar ceva la trăsăturile ei mi s-a părut ciudat de familiar.

În zilele următoare, am stat cu Ana la spital. Vlad venea rar și părea mereu grăbit. Într-o seară, când Ana dormea și eu legănam fetița la geam, Vlad a intrat brusc în salon.

— Trebuie să vorbim, Irina, a spus pe un ton apăsat.

M-am uitat la el nedumerită.

— Despre ce?

A ezitat o clipă, apoi a venit lângă mine și a privit fetița.

— Ana nu știe tot adevărul despre mine… și nici tu.

Mi s-a făcut pielea de găină.

— Ce vrei să spui?

— Fetița… nu e a mea. Și nici nu cred că ești pregătită să afli cine e tatăl ei.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Cum adică? Cine e tatăl?

Vlad a tăcut o clipă, apoi a rostit încet:

— E cineva foarte apropiat de tine.

Am început să tremur. Gândurile mi-au fugit imediat la fratele meu mai mare, Radu. Întotdeauna fusese apropiat de Ana, dar niciodată nu mi-am imaginat…

— Nu… nu se poate! am șoptit.

Vlad m-a privit cu milă.

— Îmi pare rău că trebuie să afli așa…

În acea clipă, Ana s-a trezit și ne-a văzut vorbind în șoaptă. S-a ridicat speriată din pat.

— Ce se întâmplă?

Nu am putut să-i spun nimic. Am ieșit din salon cu lacrimile șiroind pe față și am fugit pe holurile pustii ale spitalului. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… spune-mi că nu e adevărat! Spune-mi că Radu n-ar fi putut niciodată…

Mama a tăcut mult timp la telefon înainte să răspundă:

— Irina… sunt lucruri pe care nu le putem controla în viață. Poate ar trebui să vorbești cu fratele tău.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întors acasă la Ploiești și l-am confruntat pe Radu.

— Spune-mi adevărul! Ești tatăl copilului Anei?

Radu a oftat adânc și a dat din cap încet.

— A fost o greșeală… eram amândoi vulnerabili după moartea mamei ei… Nu trebuia să se întâmple…

Am simțit cum tot ce știam despre viață se prăbușește peste mine. Prietena mea cea mai bună îmi ascunsese cel mai mare secret. Fratele meu îmi trădase încrederea. Familia mea era distrusă.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Ana. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Ea avea cearcăne adânci sub ochi și părea mai bătrână cu zece ani.

— Îmi pare rău că te-am rănit… Nu am vrut să-ți pierd prietenia, mi-a spus printre lacrimi.

Am plâns împreună mult timp fără să spunem nimic. Știam că nimic nu va mai fi ca înainte.

Acum, când privesc fetița Anei jucându-se în parc, mă întreb: putem ierta vreodată trădarea celor pe care îi iubim cel mai mult? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?