Umbra Singurătății și Lumina de Dincolo de Gard

— Nu mai pot, nu mai pot, îmi tot repetam în gând, în timp ce priveam pe geam la copacii goi din curte. Era o după-amiază de noiembrie, iar liniștea din casă mă apăsa ca o pătură grea. De când plecase și ultimul copil, Radu, la București, casa noastră din Ploiești devenise un muzeu al amintirilor. Mă uitam la masa mare din sufragerie și parcă îi vedeam pe toți: Ana râzând cu gura plină de cozonac, Mihai certându-se cu Radu pe telecomandă, iar eu alergând cu farfurii aburinde. Acum, doar eu și ceasul de pe perete.

— Doamnă Maria, sunteți bine? Am tresărit când am auzit vocea doamnei Viorica de dincolo de gard. Era vecina mea de peste drum, o femeie trecută de șaizeci de ani, cu părul alb prins într-un coc și ochi vioi. Nu vorbisem prea mult până atunci, doar saluturi grăbite când ne întâlneam la poartă.

— Da, mulțumesc, am răspuns încercând să zâmbesc. Dar vocea mi-a trădat oboseala.

— Dacă vreți să bem o cafea împreună, vă aștept la mine. Am făcut plăcintă cu mere.

Am ezitat. Nu eram obișnuită să cer sau să accept ajutor. Întotdeauna fusesem stâlpul casei, cea care rezolva totul. Dar acum… Acum nu mai aveam pe cine să țin în brațe seara.

Am trecut strada cu pași mici și m-am așezat la masa ei rotundă din bucătărie. Pe pervaz erau ghivece cu mușcate roșii, iar mirosul de scorțișoară m-a făcut să uit pentru o clipă de golul din suflet.

— Știți, și eu am trecut prin asta, a spus Viorica, turnând cafeaua. Fata mea e în Italia de zece ani. La început plângeam în fiecare seară. Acum mă bucur că am găsit prieteni aici.

Am simțit cum mi se umezesc ochii. Nu voiam să par slabă, dar cuvintele ei m-au atins direct în inimă.

— Copiii mei sunt ocupați… Au viețile lor. Mă sună rar. Uneori mă întreb dacă mai au nevoie de mine.

Viorica a oftat și mi-a pus mâna peste a mea.

— Noi avem nevoie una de alta. Să nu vă fie rușine să cereți ajutor sau să vă doriți companie. Nu e o slăbiciune.

Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat încet-încet. În fiecare dimineață ieșeam împreună la piață sau beam ceai pe banca din fața casei. Vorbeam despre rețete, despre copii, despre vremurile când orașul era plin de fabrici și oameni veseli. Uneori râdeam până ne dureau obrajii, alteori plângeam în tăcere.

Într-o zi, Ana m-a sunat pe neașteptate.

— Mamă, ești bine? Te simt mai veselă la telefon în ultima vreme.

— Da, draga mea. Am găsit o prietenă bună aici. Nu mai sunt chiar singură.

Am simțit cum i se relaxează vocea.

— Mă bucur mult! Mereu mă gândeam că te-am lăsat singură…

— Nu m-ai lăsat. Așa e viața. Dar știi ce? E important să nu ne închidem în noi.

Într-o seară geroasă de ianuarie, Viorica a făcut o criză de tensiune. Am fugit la ea fără să stau pe gânduri și am sunat la salvare. În timp ce așteptam ambulanța, îi țineam mâna și îi șopteam că totul va fi bine.

— Maria… dacă nu erai tu… poate nu mă găsea nimeni la timp…

Atunci am realizat cât de mult ne sprijineam una pe alta. Nu eram doar două bătrâne plictisite; eram două suflete care se țineau la suprafață într-o lume care uitase de ele.

Când copiii mei au venit în vizită după Paște și au văzut cât de bine mă simt, au răsuflat ușurați.

— Mamă, mă bucur că ai pe cineva aproape! a spus Mihai îmbrățișându-mă strâns.

— Să nu crezi că nu ne pasă… doar că viața ne trage în toate direcțiile…

Am zâmbit amar. Știam că nu e vina lor. Dar știam și cât de greu e să fii singur într-o lume care merge înainte fără tine.

Acum, când privesc spre casa Vioricăi și văd lumina aprinsă la bucătărie, știu că nu mai sunt invizibilă. Câteodată mă întreb: câți dintre noi trăim în tăcere, sperând ca cineva să bată la ușă? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „am nevoie de tine”? Poate că nu e niciodată prea târziu să găsim un suflet-pereche chiar peste gard.