Umbre pe Parchetul Vechi: Povestea Unei Mame Încercate

— Mariana, ai vărsat iar apă pe gresie! Nu vezi că alunecăm toți aici?
Vocea Irinei a tăiat aerul dimineții ca un cuțit. M-am oprit cu cana de cafea la jumătatea drumului spre balcon, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, fiul meu, a ridicat ochii din telefon și a oftat apăsat.

— Mamă, te rog, încearcă să fii mai atentă. Știi că Irina e stresată cu jobul nou.

Am dat din cap, fără să spun nimic. Înainte să se mute ei aici, apartamentul ăsta era sanctuarul meu. Îmi permiteam să las vasele nespălate până la prânz, să ascult muzică populară la radio și să vorbesc cu pisica mea, Lili, ca și cum ar fi fost copilul meu. Acum, fiecare pas pe parchetul vechi părea o greșeală.

Totul a început când Vlad a rămas fără serviciu. Irina lucra la un call center, dar salariul abia le ajungea pentru chirie. Au venit la mine „doar pentru câteva luni”, promițând că vor găsi rapid o soluție. Au trecut opt luni.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit-o pe Irina plângând în baie. Am vrut să bat la ușă, dar m-am oprit. Nu mai eram stăpână nici măcar pe gesturile mele. Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, Irina nu se simte bine. Poți să nu mai gătești cu ceapă? Mirosul îi provoacă greață.

Am zâmbit forțat și am pus tigaia deoparte. În acea noapte am mâncat o felie de pâine cu brânză în liniște, în timp ce ei se uitau la seriale pe canapea.

Lili s-a ascuns sub pat de când au venit. Nu-i plăcea gălăgia, nici mirosul de parfum scump al Irinei. Uneori mă uitam la ea și simțeam că suntem două suflete exilate în propria casă.

Într-o duminică dimineață, am încercat să deschid geamul din sufragerie. Aerul era greu de la fumul de țigară al lui Vlad.

— Închide geamul! E curent! — a țipat Irina din dormitor.

M-am supus din nou. Am început să mă simt invizibilă. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe de ce nu mai ies la plimbare sau la biserică. Le mințeam că sunt ocupată cu gospodăria.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la bancă. Era pe numele meu — ratele pentru apartament erau aproape achitate, dar Vlad și Irina nu știau cât m-am chinuit să ajung aici. Am simțit un val de furie și tristețe. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Seara aceea a fost decisivă. Vlad a venit acasă nervos.

— Mamă, ai văzut factura la lumină? E enormă! Trebuie să fim mai atenți!

Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc.

— Vlad, eu plătesc facturile astea de treizeci de ani. Știu cât costă lumina.

Irina a intrat în bucătărie cu ochii dați peste cap.

— Poate ar trebui să ne mutăm la mama mea dacă aici nu e ok…

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nu mai era vorba doar despre spațiu sau bani. Era vorba despre respect și despre locul meu în propria viață.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă desculță, încercând să nu fac zgomot. Am privit fotografiile vechi cu Vlad copil — zâmbetul lui larg, ochii lui luminoși. Unde dispăruse băiatul acela care îmi aducea flori de câmp?

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis.

— Vlad, Irina… trebuie să discutăm. Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am loc în casa mea.

Vlad s-a uitat la mine surprins.

— Mamă, dar noi… avem nevoie de ajutorul tău!

— Știu, Vlad. Dar și eu am nevoie de liniște și respect. Nu vreau să vă dau afară, dar trebuie să găsim o soluție împreună.

Irina s-a uitat în altă parte. Pentru prima dată părea rușinată.

Au urmat zile tensionate. Vlad a început să caute mai serios un job. Irina a încercat să fie mai atentă cu vorbele ei. Dar ceva se rupsese între noi — firul acela invizibil al încrederii și al iubirii necondiționate.

Într-o seară târzie, după ce toți adormiseră, am ieșit pe balcon cu Lili în brațe și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă sacrificiul unei mame are vreo limită sau dacă dragostea pentru copii trebuie să însemne mereu renunțare la sine.

Poate că nu există răspunsuri simple pentru conflictele dintre generații. Dar știu sigur că fiecare dintre noi are dreptul la un colț de liniște și demnitate — chiar și atunci când inima ne spune să dăm totul pentru cei dragi.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Și câți copii uită că părinții lor sunt tot oameni cu vise și nevoi? Aștept răspunsurile voastre…