Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la pragul fiului ei

— Vlad, deschide, mamă, te rog… vocea mea tremura, iar brioșele calde din coș păreau să-și piardă aroma în fața ușii reci și tăcute. Era duminică dimineață, iar pe holul blocului mirosea a var proaspăt și a speranță stinsă. M-am uitat la clanța lucioasă, la soneria pe care o apăsam mereu prea tare, ca și cum zgomotul ar putea sparge zidul dintre noi. Nimic. Doar ecoul pașilor mei și un fior de frig pe șira spinării.

Mi-am lipit fruntea de ușă, încercând să ascult dacă e cineva dincolo. Poate Vlad dormea. Poate nu era acasă. Sau poate… nu voia să mă vadă. Gândul ăsta m-a străpuns ca un cuțit. Am scos telefonul și am scris un mesaj: „Sunt la ușă, am adus brioșele tale preferate.” Am așteptat. Două minute. Cinci. Zece. Nimic.

M-am așezat pe treapta de la etaj, cu coșul în poală. Îmi venea să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. M-am gândit la anii când Vlad era mic și mă striga din camera lui: „Mamiii, vino să vezi ce am desenat!” Atunci ușa era mereu deschisă. Acum, între noi era un zid mai gros decât orice beton.

Totul a început după ce tatăl lui a plecat. Vlad avea 14 ani și a rămas mut de durere. Eu am încercat să fiu și mamă, și tată, dar nu am știut cum să-i alin furia. Seara, când veneam obosită de la muncă, îl găseam în camera lui, cu căștile pe urechi și ochii roșii de la ecran. Îl întrebam ce face, dacă vrea să mănânce ceva, dar răspunsurile erau scurte, reci.

— Lasă-mă în pace, mamă! Nu vezi că nu am chef?

Am crezut că va trece. Că adolescența e doar o furtună care va lăsa în urmă un băiat mai blând, mai aproape de mine. Dar anii au trecut și Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. A intrat la facultate în București și a plecat fără să se uite înapoi. Primele luni mă suna din când în când: „Mamă, trimite-mi bani.” Sau: „Mamă, mi s-a stricat laptopul.” Dar niciodată: „Mamă, ce faci? Cum te simți?”

Am început să-i trimit pachete cu mâncare, scrisori scurte cu glume vechi de-ale noastre. Uneori răspundea cu un „Mulțumesc”, alteori nu răspundea deloc. Prietenele mele îmi spuneau să-l las în pace, că băieții sunt așa, reci și distanți.

— Nu-l sufoca! O să vină el când o să aibă nevoie de tine, zicea Mariana la cafea.

Dar eu simțeam că ceva s-a rupt între noi. Că nu mai sunt mama lui, ci doar o femeie care îi trimite pachete și bani.

Într-o zi, am primit un telefon de la el:

— Mamă, nu mai veni neanunțată la mine! Am viața mea acum.

Vocea lui era tăioasă ca lama unui cuțit. Am simțit cum mi se strânge inima.

— Vlad, eu doar… voiam să te văd. Să știu că ești bine.

— Sunt bine! Nu mai insista!

De atunci, am început să mă tem de ușa lui mai mult decât de orice altceva pe lume. Dar azi… azi am simțit că trebuie să încerc din nou. Poate pentru ultima dată.

Pe hol au trecut două vecine cu sacoșe pline.

— Ce faci aici, doamnă Rusu? Nu v-a deschis băiatul?

— Nu… poate nu e acasă.

S-au uitat una la alta cu milă și au trecut mai departe. M-am ridicat încet și am lăsat coșul cu brioșe pe preșul lui Vlad. Am scris un bilet: „Te iubesc orice ar fi.”

Am coborât scările încet, ca o femeie bătrână deși am doar 52 de ani. În autobuz spre casă m-am uitat pe geam la oamenii grăbiți pe stradă și m-am întrebat unde greșisem. Oare am fost prea protectoare? Prea insistentă? Sau poate nu am știut să-i arăt că îl iubesc fără să-l sufoc?

Ajunsă acasă, am găsit apartamentul gol și rece. M-am așezat pe canapea și am privit poza lui Vlad de pe raft — avea șapte ani și zâmbea larg, cu dinții strâmbi și ochii luminoși.

Seara târziu mi-a venit un mesaj: „Am luat brioșele. Mulțumesc.” Atât. Fără semn de întrebare, fără inimioară sau vreo glumă.

Am plâns în tăcere până m-a luat somnul. În vis l-am văzut pe Vlad mic, alergând spre mine cu brațele deschise.

Mâine poate voi încerca din nou. Sau poate nu voi mai avea curajul să bat la ușa care nu s-a deschis niciodată pentru mine.

Oare cât poate rezista o inimă de mamă înainte să se stingă dorul? Sau poate dragostea adevărată înseamnă să aștepți mereu, chiar dacă răspunsul e doar tăcerea?