Fără leagăn, fără scutece: Întoarcerea acasă care mi-a frânt inima

— Nu pot să cred că nu ai cumpărat nici măcar un scutec, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe fetița noastră, abia ieșită din maternitate. Mirosea a lapte cald și a începuturi, dar în jurul meu era doar gol. Camera mică, cu pereții vopsiți în galben pal, era pustie. Niciun leagăn, niciun pătuț, nici măcar o păturică roz pe care o visam de luni de zile. În loc de bucurie, simțeam cum mă cuprinde o disperare mută.

Radu s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală. — Am vrut… dar șeful m-a ținut peste program toată săptămâna. N-am apucat să fac nimic. Îmi pare rău, Maria. Chiar îmi pare rău.

M-am prăbușit pe marginea patului, cu fetița la piept, și am început să plâng în hohote. Nu era vina ei că lumea noastră era atât de nepregătită pentru venirea ei. Nu era vina nimănui, poate, dar totuși simțeam că totul se prăbușește peste mine.

Mama mă sunase cu o zi înainte: — Să nu uiți să-i pui căciuliță când ieșiți din spital! Și să ai totul pregătit acasă, să nu răcească fata! Am mințit-o, i-am spus că totul e gata, că suntem pregătiți. Dar nu eram. Nici pe departe.

Când am ajuns acasă, am găsit doar o cutie cu haine vechi de la verișoara mea, aruncate într-un colț. Niciun scutec, niciun biberon sterilizat. Radu a încercat să mă îmbrățișeze, dar l-am respins. — Nu înțelegi cât de greu mi-a fost? Să stau singură în spital, să nasc fără tine lângă mine, și acum să vin acasă și să nu am nimic pentru copilul nostru?

El a tăcut. S-a dus în bucătărie și a început să caute ceva de mâncare. Am auzit cum trântește ușa frigiderului. — Nici pâine nu mai avem… a murmurat el.

În acea noapte, am dormit cu fetița pe piept, pe patul nostru vechi, cu cearceaful mototolit și perna udă de lacrimi. M-am simțit mai singură ca niciodată. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta: la promisiunile făcute și nerespectate, la visele spulberate de realitatea dură a vieții de familie în România.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme la serviciu. Mi-a lăsat un bilețel: „Îți promit că azi rezolv tot.” Dar știam că nu va fi așa. Șeful lui, domnul Popescu, era cunoscut pentru faptul că nu lăsa pe nimeni să plece mai devreme. Radu lucra la o firmă de construcții, iar salariul abia ne ajungea de la o lună la alta.

Am sunat-o pe mama. — Mamă, nu avem nimic pentru copil… nici scutece, nici pătuț… Am simțit cum vocea mi se frânge din nou.

— Vin eu la tine! mi-a spus ea hotărâtă. Și a venit, cu două sacoșe pline: scutece, șervețele umede, o păturică roz și o sticlă de lapte praf. M-a luat în brațe și am plâns împreună.

— Știu că e greu, Maria. Și eu am trecut prin asta cu tine. Tata era mereu plecat pe șantier… Dar trece. O să vezi că trece.

Dar nu trecea. Zilele se scurgeau greu, una după alta. Radu venea tot mai târziu acasă, obosit și nervos. Eu eram tot mai epuizată. Fetița plângea mult, iar eu nu știam dacă fac ceva bine sau greșit. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama perfectă pe care mi-o imaginam.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe micuță, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să fac totul singură! Unde ești tu când am nevoie de tine?

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Crezi că mie mi-e ușor? Crezi că nu mi-aș dori să fiu aici cu voi? Dar dacă nu muncesc, nu avem din ce trăi!

— Dar nu ești niciodată aici! Nu te interesează decât munca ta!

— Nu e adevărat! Dar dacă nu aduc bani acasă, ce facem? Trăim din aer?

Am tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă. Nu mai eram echipa care visase împreună la copilul ăsta. Eram doi străini care încercau să supraviețuiască.

Într-o duminică, mama a venit din nou și m-a găsit plângând pe hol.

— Maria, trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce simți. Să nu lași lucrurile așa…

Am încercat. În acea seară, după ce fetița a adormit, am stat amândoi pe canapea și am vorbit ore întregi. Despre frici, despre oboseală, despre neputință. Am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Dar problemele nu au dispărut. Banii tot nu ajungeau, Radu tot era plecat mult timp de acasă, eu tot mă simțeam copleșită. Doar că acum știam că putem vorbi despre asta.

M-am întrebat de multe ori: câte femei trec prin asta? Câte mame se simt singure și neputincioase în fața vieții? Câte familii se destramă din cauza presiunilor zilnice?

Poate că nu există soluții magice. Poate că tot ce putem face este să fim sinceri unii cu alții și să cerem ajutor când nu mai putem. Poate că nu trebuie să fim perfecți.

Mă uit la fetița mea care doarme liniștită acum și mă întreb: Oare va ști vreodată cât de greu a fost începutul ei? Oare va înțelege vreodată cât de mult am iubit-o, chiar și atunci când nu aveam nimic să-i ofer?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când totul pare pierdut?